Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








LAUR

        de Evgheni Vodolazkin

Traducere din rusă de Adriana Liciu

Editura Humanitas Fiction, 2014

Colecţia „Raftul Denisei“ coordonată de Denisa Comănescu

Evgheni Vodolazkin s-a născut în 1964 la Kiev, unde şi-a făcut studiile universitare. Este doctor în ştiinţe filologice, specialist în literatura rusă veche. Din 1990 devine cercetător la Institutul Literaturii Ruse (Puskinskii Dom) din Sankt-Petersburg. A publicat numeroase articole în reviste de specialitate, a colaborat la elaborarea enciclopediei Cântec despre oastea lui Igor şi a Bibliotecii literaturii Rusiei Vechi, precum şi a lucrării Cuvioşii Kiril, Ferapont şi Martinian din Belozersk. În 1992, la invitaţia Universităţii din München, şi-a aprofundat studiile de medievistică occidentală, ţinând şi cursuri de literatură rusă veche şi publicând monografia Istoria universală a literaturii Rusiei Vechi. În 1998 a organizat conferinţa internaţional㠄Cultura mânăstirească: Orient şi Occident“. În perioada 1998-2002 a fost (cu întreruperi) bursier al Fundaţiei Alexander von Humboldt, desfăşurând o activitate de cercetare şi publicând în 2000 la München monografia Istoria universală a Rusiei Vechi. Din anul 2012 este redactor-şef al revistei Text şi tradiţie, editată de institutul său. Din 2002 îi apar şi lucrări de ştiinţă popularizată. În paralel, începe sa scrie literatură. În 2009 debutează cu romanul Soloviov şi Larionov, care se bucură imediat de succes, fiind nominalizat la premiile Andrei Belîi şi Bolşaia Kniga (Marea Carte). În 2011 publică Instrumentul limbii, o culegere de studii şi eseuri. În 2012 îi apare romanul Laur (Lavr), care este, în 2013, dublu câştigător al celui mai important premiu literar rus, Bolşaia Kniga, şi câştigător al Premiului Iasnaia Poliana (Lev Tolstoi). Tot în 2013, romanul a fost nominalizat pe lista scurtă la premiile Natzionalnii Bestseller (Bestsellerul Naţional) şi

Russkii Buker (Booker Rus). Este tradus în numeroase limbi.

Personajul central al romanului Laur este un vraci din Evul Mediu. Deşi are darul vindecării, nu-şi poate salva iubita şi ia hotărârea să-şi parcurgă drumul în lume în căutarea izbăvirii, astfel încât ea să trăiască prin el. Viaţa lui devine viaţa unui sfânt. Se îngrijeşte de ciumaţi şi de răniţi, de sărmani şi de neputincioşi, şi cu cât se sacrifică mai mult pe sine, cu atât îi sporeşte harul. Dar este oare posibil ca prin iubire şi jertfă să mântuieşti sufletul cuiva, chiar dacă n-ai reuşit să-i salvezi învelişul pământesc?

„Sunt lucruri despre care este mai uşor să vorbeşti în contextul unei Rusii străvechi. Despre Dumnezeu, de exemplu. După părerea mea, legăturile cu El erau mai directe pe vremuri. Mai mult decât atât, pur şi simplu existau. Acum natura acestor legături îi preocupă doar pe puţini, şi asta e neliniştitor. Să fi aflat noi, din Evul Mediu încoace, vreun lucru complet nou, care să ne permită să ne relaxăm?“

În marea zi a Paştelui din anul 7000 au sunat toate clopotele mânăstirii Sfântul Kiril. Sunetul lor s-a răspândit peste ţinutul Belozerskului, anunţând că Domnul le-a arătat oamenilor mila Sa nemărginită şi le-a mai dat timp pentru a se căi. S-a hotărât reînnoirea datei pascale, căci până în ziua aceea nu ştiuse nimeni dacă va veni Paştele anului şapte mii.

Din ochii multora curgeau lacrimi de recunoştinţă. Îndrăgostiţii se consolau că despărţirea le era amânată, cei ce nu îşi încheiaseră afacerile se linişteau că aveau timp să şi le încheie, şi doar cei care aşteptau sfârşitul lumii nu se bucurau, pentru că se înşelaseră în aşteptările lor.

În ziua de Paşte a anului 7000, Ambrozie i-a spus stareţului Inokenti:

Caut, părinte, însingurare.

Ştiu, a răspuns stareţul Inokenti. Este un timp pentru comunicare, şi este un timp pentru însingurare.

Am cunoscut mult timp lumea şi am adunat în mine atâtea, încât de-acum o pot cunoaşte înlăuntrul meu.

Acum, când în privinţa sfârşitului lumii suntem mai mult sau mai puţin liniştiţi, a sosit timpul pentru însingurare. Pregăteşte-te, Ambrozie, anul acesta vei primi schima.

Pregătirea lui Ambrozie a constat în îngrijirea bolnavilor. Când nu a mai existat nici o îndoială că viaţa avea să continue în viitorul previzibil, afluxul bolnavilor s-a înzecit. Cei care se îmbolnăviseră recent se alăturau în acest aflux celor care în ultimii ani preferaseră să rabde, dar, dată fiind favorabila perspectivă care se deschidea, îşi schimbaseră hotărârea.

Un asemenea număr de vizitatori îi tulbura pe fraţi şi îi împiedica să se concentreze când se rugau. Unii dintre ei s-au plâns de acest lucru egumenului.

Dar ce, înainte puteaţi să vă concentraţi când vă rugaţi, i-a întrebat egumenul pe reclamanţi.

Nu puteam, au răspuns reclamanţii, şi egumenul le-a mulţumit pentru sinceritate.

Dar Ambrozie se îndoia şi el de oportunitatea celor ce se petreceau. Uneori îşi amintea cuvintele părintelui econom despre faptul că mulţi dintre cei veniţi la el se gândeau doar la sănătate, fără să se gândească la rugă şi căinţă. Aceste vorbe au semănat în Ambrozie sămânţa îndoielii. A simţit nelinişte, dar stareţul Inokenti nu mai era alături. La vremea aceea, stareţul Inokenti se mutase într-o chilie retrasă, la capătul drumului care pleca de la mânăstire. Ştiind că stareţul ignoră distanţa, Ambrozie i-a spus din mânăstire:

Mă tem că vindecările mele devin pentru ei ceva obişnuit. Ele nu stimulează sufletele acestor oameni spre mişcare, fiindcă ei primesc vindecările în chip automat.

Ce ştii tu despre automatism, Ambrozie, i-a răspuns din chilia de sihastru stareţul Inokenti. Dacă ai darul vindecării, foloseşte-l, că altfel pentru ce ţi-e dat. Automatismul le va trece repede când n-o să mai fii tu. Dar miracolul vindecării, crede, şi-l vor aminti întotdeauna.

În ziua de 18 august a anului şapte mii de la Facerea lumii, la biserica Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Ambrozie a primit schima. Ritualul primirii schimei amintea de ritualul prin care fusese călugărit cu câţiva ani în urmă. Dar, de data aceasta, totul era mai solemn şi mai sever.

Arseni a păşit în biserică, aşa cum se cuvenea, în timpul intrării mici a liturghiei. Intrând, şi-a dat jos de pe cap acoperământul, iar din picioare, sandalele. S-a plecat de trei ori până la pământ. Ochii i s-au obişnuit cu semiîntunericul bisericii, şi masa întunecată a celor aflaţi acolo a căpătat chip. În cor era un om care semăna cu Hristofor. Poate era chiar Hristofor.

Creator a toate şi Tămăduitor al celor bolnavi, Doamne, înainte să mă sfârşesc, mântuieşte-mă, spuse în şoaptă Ambrozie urmând corul.

Prin uşile deschise adie un vânt de vară târzie. Flăcările se agitară deasupra lumânărilor, dar după aceea încremeniră alungite în aceeaşi direcţie. În copilărie, când stătea în biserica aceasta cu Hristofor, flăcările se comportau exact la fel. Şi acesta era singurul lucru care îl lega pe Ambrozie de timpul de-atunci, pentru că el era de mult altul, iar Hristofor zăcea în mormânt. Cel puţin acolo fusese pus. Ambrozie se gândi că nu-şi mai aminteşte exact cum arăta Hristofor. Cum să fie aici Hristofor? Nu, acesta nu era Hristofor.

Renunţi la lume şi la fiecare din lume, după porunca Domnului, l-a întrebat egumenul pe Ambrozie.

Renunţ, a răspuns Ambrozie.

A auzit cum în spate s-a trântit uşa, şi flăcările lumânărilor s-au nivelat. Acum nu mai era nici o nelinişte în flacără. Aşa trebuie să fie şi sufletul, şi-a spus Ambrozie. Liniştit, netulburat. Dar sufletul meu nu-şi mai găseşte pacea, căci suferă pentru Ustina.

Egumenul spuse:

Ia foarfeca şi dă-mi-o.

Şi Ambrozie îi dădu foarfeca şi îi sărută mâna. Dar egumenul desfăcu mâna şi foarfeca căzu jos.

Şi Ambrozie ridică foarfeca şi i-o dădu în mână egumenului, şi egumenul o aruncă din nou.

Şi atunci Ambrozie îi dădu din nou foarfeca, şi egumenul o aruncă a treia oară.

Dar când Ambrozie ridică foarfeca şi de această dată, toţi cei de faţă se încredinţară că se călugăreşte de bună voie.

Egumenul trecu la tonsură. Tăie după forma crucii două şuviţe de pe capul lui Ambrozie, pentru ca odată cu părul acela să dea jos atracţia filozofării. Uitându-se la şuviţele cărunte de pe jos, Ambrozie îşi auzi noul nume:

Fratele nostru Laur îşi taie părul de pe capul său în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh.

Doamne, miluieşte, răspunseră fraţii.

Pe 18 august, când Ambrozie primi schima mare, era ziua Sfinţilor Mucenici Flor şi Laur. Din ziua aceea, Ambrozie deveni Laur.

Stareţul Inokenti spuse din chilia de sihastru:

Laur e un nume bun, căci planta care ţi-e de-acum tiz e medicinală. Fiind veşnic verde, ea simbolizează viaţa veşnică.

Nu mai simt unitatea vieţii mele, spuse Laur. Am fost Arseni, Ustin, Ambrozie, iar acum, iată, am devenit Laur. Viaţa mea a fost trăită de patru oameni care nu seamănă unul cu altul, care au trupuri diferite şi nume diferite. Ce avem comun eu şi copilul bălai din slobozia Rukina? Memoria? Dar cu cât trăiesc mai mult, cu atât mai mult mi se pare că amintirile mele sunt o născocire. Încetez să cred în ele, şi de-aceea ele nu mă mai pot lega de cei care am fost eu în diferite perioade. Viaţa seamănă cu un mozaic şi se desface în bucăţi.

A fi un mozaic nu mai înseamnă să te desfaci în bucăţi, a răspuns stareţul Inokenti. Numai de aproape pare aşa, că fiecare pietricică în parte nu are legătură cu celelalte. În fiecare dintre ele există, Laure, ceva mai important: aspiraţia către cel ce priveşte de departe. Spre cel care poate să cuprindă toate pietricelele dintr-odată. El le adună cu privirea sa. Aşa e, Laure, şi în viaţa ta. Tu te-ai dizolvat în Dumnezeu. Tu ai frânt unitatea vieţii tale, ai renunţat la numele tău şi chiar la persoana ta. Dar şi în mozaicul vieţii tale există ceea ce uneşte toate părţile ei componente: aspiraţia către El. În El, ele se adună din nou.

După trei săptămâni de la primirea schimei, Laur a părăsit mânăstirea şi a plecat să îşi caute o chilie de pustnic. Spre asta tindea înlăuntrul său Laur, iar egumenul şi confreria nu s-au opus.

Oricât ar fi de ciudat, odată cu plecarea lui Laur ei au simţit o uşurare, pentru că afluxul celor care îşi căutau vindecarea perturba viaţa rânduită a mânăstirii. Şi deşi porţile se deschideau pentru cei ce veneau cu o aprobare specială, mulţimile care aşteptau lângă ziduri nu aveau cum să nu tulbure confreria.

Faţă de cei care îl căutau pe Laur, şi fraţii şi egumenul se străduiau să arate înţelegere. Îşi aminteau cuvintele Domnului, că nu se poate ascunde un oraş care stă pe vârful unui munte şi că, aprinzând o lumânare, nu o pui sub un vas, ci pe un sfeşnic, şi ea îi va lumina pe toţi cei din casă. Altceva este dacă lumina aceasta se află într-o mânăstire care e o casă comună, ea poate să pară prea strălucitoare celor care credeau că forţa mânăstirii stă înainte de toate în ruga făcută laolaltă. Şi, pesemne, tocmai aşa păruse el.

Laur a plecat din mânăstire luând cu el doar un codru de pâine. Încercaseră să îl convingă să ia mai mult, că nu se ştia ce avea să îl aştepte în noul loc, dar el spuse:

Dacă în acel loc Domnul şi Maica Sa Precista vor uita de mine, la ce mai sunt folositor?

Şi Laur plecă în căutarea acelui loc în care sufletul lui să se simtă în pace. A mers printr-o pădure umedă de toamnă, fără să ia aminte pe unde trecea drumul. Nu avea nevoie, pentru că nu prevedea o întoarcere. Înţelesese că mişcarea lui era începutul altei plecări, mai importante.

Laur păşea pe crengi pe jumătate putrezite, care se frângeau fără zgomot sub picioarele lui. Pe frunzele galbene se vedea dimineaţa albul brumei. Spre mijlocul zilei, bruma se prefăcea în stropi mărunţi care străluceau rece în soare. Apă, Laur bea din lacurile negre de pădure. Şi de fiecare dată când se apleca deasupra apei se ridica din adânc către el imaginea unui stareţ bătrân cu glugă, cu cruci albe pe umeri. Laur ridica ochii spre cerul brăzdat de ramuri şi îi arăta Ustinei spre stareţul de pe lac:

E de presupus că sunt eu, fiindcă altcineva care să se reflecte aici nu e. Dar eu continui să trăiesc cu tine şi să te văd pe tine, care ai rămas neschimbată, tu însă, dragostea mea, nu m-ai mai recunoaşte.

Uneori lui Laur i se părea că imaginea asta o văzuse deja, că asta fusese cu mulţi ani în urmă, dar când şi în ce împrejurări o văzuse nu reuşea nicicum să îşi amintească. Poate, se gândea el, a fost în vis, căci, arătând figuri, visul nu se sinchiseşte de respectarea lucrurilor convenţionale, dintre care unul e timpul.

În fiecare zi, Laur rupea din codrul de pâine luat, fără ca acesta să se micşoreze. Mirat de acest lucru, el l-a întrebat pe stareţul Inokenti:

Auzi, stareţe, oare nu mi s-o părea doar că mănânc?

Eşti om în toată firea şi pe deasupra şi doctor, dar gândeşti ca un copil, s-a supărat stareţul. Păi ia spune, cum poate supravieţui un organism fără să se hrănească? Potrivit căror legi biologice? E clar că mănânci în cel mai natural mod. Că şi codrul de pâine creşte în greutate zilnic, asta e altă treabă, altfel nu te-ai descurca aşa uşor.

Liniştit de explicaţia stareţului Inokenti, Laur şi-a văzut de drum. A văzut multe locuri care s-ar fi potrivit, dar nu a ales nici unul. Un sentiment dinlăuntrul său îi spunea că nu acela era punctul final al călătoriei sale. Unele locuri erau prea strâmte. Copacii se întâlneau acolo unul cu altul atât de strâns, încât puteau, după părerea lui Laur, să apese orice suflet care ar fi sălăşuit acolo. Alte locuri erau, dimpotrivă, prea largi, şi întinderea lor cerea eforturi mari pentru a o asimila, adică pentru ca sufletul să o facă a sa. Chiar stătea spus într-o gramotă a lui Hristofor că ruşilor li se supun multe spaţii, dar ei nu pot asimila aceste spaţii. Fiind rus, Laur se temea ca lucrurile să nu ia o astfel de întorsătură.

A umblat multe zile, atât de multe, încât în unele locuri de prin pădure recunoştea pe copaci crestăturile făcute de el. Într-o noapte a visat un loc pe o înălţime. Era o poiană înconjurată de pini înalţi. Pe marginile poienii erau crescute tufişuri, iar în adâncul lor se vedea o peşteră de piatră; razele soarelui treceau libere printre crengile pinilor, ceea ce făcea ca locul să fie luminos şi liniştit.

Dimineaţa, când se trezi, Laur se îndreptă spre locul acela. Mergea fără să se îndoiască în sufletul său, mergea cu pasul vioi al omului care cunoaşte drumul. Spre sfârşitul zilei, ajunse la locul dorit. Era întocmai aşa cum îl văzuse în vis. După ce spuse rugăciunea de mulţumire, Laur sărută pământul găsit şi spuse:

Acesta e locul meu în veci de veci, unde mă aşez.

Spuse:

Primeşte-mă, pustie, precum o mamă copilul ei.

După ce adună vreascuri şi rupse ierburi, le aşternu în peşteră. Şi se culcă acolo, şi somnul îi fu liniştit, ca într-o casă adevărată. Şi în somn a fost fericit, căci ştia că aceasta e ultima lui casă.

© 2007 Revista Ramuri